Există o rasă de fraieri pe care îi simți de la un kilometru, fie că-i vezi prin cafenelele alea pretențioase cu prețuri de la NASA, fie că-ți apar pe feed-ul de Instagram cu poze studiate: snobul care se crede specimenul rar al speciei umane. Nu citește, bă, „devorează capodopere cu straturi ontologice de semnificație”. Nu ascultă muzică, „sondează abisuri sonore post-postmoderne”. Nu merge la expoziții, „se hrănește cu esența pură a artei contemporane”. Vorbește despre toate astea cu un aer de superioritate de parcă ar fi coborât personal din Olimp ca să ne lumineze pe noi, plebea. Problema? Tot rahatul ăsta există doar în capul lui și în cercul lui de idioți care se aplaudă reciproc ca niște maimuțe în călduri. Un circlejerk de salon unde fiecare se crede geniu, iar aplauzele sună a adevăr absolut doar pentru că nimeni n-are curaj să le zică în față că sunt o adunătură de clovni. Să începem cu literatura, unde ipocrizia devine patetică de-ți vine să le tragi un pumn. Îți aruncă, cu zâmbetul ăla de milă superioră, că „Proust se citește exclusiv în franceza originală, dragul meu”, sau că „Ulysses e o revelație temporal-fluidă care-ți restructurează conștiința”. Dacă-l presezi să-ți explice concret ce dracu’ l-a „restructurat”, se bâlbâie ca un elev prins la tablă: „straturile de sens… intertextualitatea…”. De fapt, n-a simțit nimic. A citit ca să poată poza cu volumul gros pe story și să pară profund ca un filozof de mahala cu diplomă falsă. Autorii mari sunt doar accesorii de lux, ca o pereche de fake Ray-Ban purtate pe cap ca să impresioneze curvele de la terasă. În tribul lor, numele funcționează ca parole de intrare: rostești corect „Beckett” sau „Derrida” și ești acceptat în gașcă. Dacă îndrăznești să zici că-ți place un roman românesc contemporan sau, Doamne ferește, un thriller bine scris, ești etichetat pe loc drept „plebeu fără orizont estetic” și „fără gust”. La artă vizuală spectacolul devine comic de te doare burta. Galeriile sunt pline de ăștia care stau minute în șir în fața unui canvas alb cu o pată roșie ca sângele, încruntați de parcă ar rezolva Teorema lui Fermat. Șoptesc cu gravitate de papă: „o interogație asupra corporalității post-umane”, „o critică feroce a consumerismului târziu”. Realitatea crudă? Nu simt absolut nimic. Au copiat discursul de la un TikTok de 30 de secunde sau de la un influencer cu barbă de hipster și look de „eu sunt mai deștept ca voi”. Gustul lor „rafinat” e o memorie musculară socială, un neologism de carton învățat pe de rost. Mâine, dacă trendul se schimbă și arta abstractă devine „out”, același geniu va găsi motive profunde să o calce în picioare ca pe un căcat de câine. Rafinamentul lor e la fel de stabil ca un filtru de Instagram după trei beri. Muzica e terenul unde snobii devin ridicoli de-a dreptul, bă. Ai varianta jazz-experimentalistului care refuză orice solo dacă nu e „disruptiv și haotic până la anarhie sonoră”, melomanul clasic care ascultă doar Bach interpretat de un ansamblu baroc german obscur („Glenn Gould? Prea comercial, iubitule, prea mainstream”), sau hipsterul care a „descoperit” un post-rock islandez pe care „încă nu-l știe nimeni din gașca noastră”. Toți suferă de aceeași boală cronică: dispreț visceral față de orice e popular. „Cum poți asculta pop? E atât de vulgar, atât de previzibil, atât de… plebeu.” Dar pune-l pe unul într-o mașină, pornește radioul la Radio 21 și, surpriză maximă, îl vezi cum fredonează discret un hit de vară. Doar că asta nu se mărturisește niciodată în cercul lor sfânt. Ar fi sinucidere socială, bă, ar pierde instantaneu statutul de rege al gustului. Cinemaul e locul unde ipocrizia atinge apogeul, fraiere. Ritualuri de excludere demne de o sectă de nebuni: „Eu nu mă uit la blockbustere, prefer Tarkovski, Bergman, Kiarostami – experiențe cinematografice care transcend banalul”. Rostit cu tonul unui preot care anatemizează. Puțini au curajul să recunoască că au adormit la „Stalker” sau că au văzut „Oppenheimer” de trei ori pe ascuns, cu popcorn. Esențial e să poți arunca nume de regizori iranieni sau thailandezi pe care nimeni din gașcă nu i-a auzit. Filmul nu mai e plăcere, e test de admitere în elita de carton. Dacă îți place un film românesc normal sau un Marvel bine făcut, ești exclus cu un zâmbet condescendent și un „gusturile sunt subiective” care de fapt înseamnă „ești sub nivelul meu de geniu auto-proclamat”. Și nu se oprește aici, mă. Ipocrizia se întinde ca o eczemă peste tot stilul de viață „elitist”: vinul natural „cu defecte deliberate și note teritoriale”, cafenelele cu prăjituri keto fără gluten, vacanțele în „orașe autentice” (niciodată în Mamaia, Doamne ferește, că e prea vulgar), haine second-hand care costă cât un salariu pe lună dar par „vintage parizian”. Totul e o reprezentație jalnică de doi lei. Nu consumă cultură – o etalează ca pe un trofeu ca să pară mai interesanți decât sunt în realitate. Niște actori proști într-o piesă proastă scrisă de ei înșiși. De ce fac asta, bă? Pentru că adevărata cultură e incomodă ca dracu’. Cere singurătate, îndoială, curaj să recunoști că uneori n-ai înțeles nimic și că uneori un căcat simplu te mișcă mai tare decât o capodoperă. E mult mai ușor să intri într-un cerc unde toată lumea te bate pe spate și-ți confirmă că ești special, că ești deasupra vulgului. Acolo nu riști nimic. Poți fi geniu fără să demonstrezi nimic. E o religie laică pentru ratați cu pretenții: ai credința corectă, rostești formulele, primești like-uri și invitații la cină cu vin natural. Social media a transformat totul într-o epidemie națională. Un reel de 15 secunde cu Nietzsche, o poză cu cartea deschisă strategic, un story de la vernisaj – și gata, identitatea de „om profund” e cimentată. Algoritmul adoră exact această performanță de căcat. Cercului devine și mai închis, iar cine nu postează la fel e automat „basic” și demn de dispreț total. Cel mai tragic e că ăștia, snobii patetici, chiar se cred elita care salvează cultura de la „vulgaritate”. În realitate, o omoară prin ipocrizie și falsitate de doi lei. O cultură vie nu se naște din dispreț superior de mahala cu diplomă, ci din curiozitate sinceră – chiar și față de lucruri „simple”. Un om cu adevărat rafinat poate citi și Houellebecq și Stephen King fără să se simtă trădat de propria ființă. Poate asculta Arvo Pärt și un hit de la Eurovision fără să-i cadă fața. Poate recunoaște că uneori un tablou de la Muzeul Țăranului Român îi spune mai mult decât o instalație pretențioasă de la Bienala de la Veneția. Ipocrizia acestor snobi de salon nu e doar ridicolă. E jalnică, tragică și demnă de milă. Pentru că le fură singurul lucru frumos din toată povestea: bucuria pură, nemediată, de a fi mișcat de ceva fără să trebuiască să explice de ce și să se laude ca niște găini. Când totul devine spectacol ieftin de mahala intelectuală, nimic nu mai atinge cu adevărat. Data viitoare când vreunul îți va arunca cu superioritate că „tu nu poți înțelege, e prea subtil pentru tine, dragă”, zâmbește larg și calm. Și întreabă-l, cu blândețe veninoasă: „Dar ție ți-a plăcut cu adevărat… sau doar ai învățat să te prefaci ca să pari special, mă?” Răspunsul, dacă va avea curaj să-l dea sincer, va fi cel mai comic moment cultural al serii. Și probabil ultimul, că se va face că nu înțelege.